HABITUARE

Ne-am întrebat cum se va schimba felul în care ne raportăm la schimbarea climatică pe măsură ce efectele ei vor deveni imposibil de ignorat. Ne-am întrebat în ce fel ne imaginăm că va arăta viitorul dintr-un prezent marcat de insuficientă acţiune. La începutul spectacolului aflăm că ceva se va termina, însă nu știm nici ce, nici când, nici cum va fi, tot ce putem să facem e să așteptăm, iar golul așteptării nu îl putem umple decât spunând povești.

Într-una dintre primele discuții cu echipa extinsă a apărut termenul de “îngrijire paliativă” care s-a transformat ulterior într-un fel de motor al demersului meu. Am încercat să găsesc, așadar, căldura din situaţia asta planetară: căldura din disperarea noastră, căldura din lipsa de acțiune, căldura din negarea noastră, căldura din revoltă, căldura din cinism etc. etc. etc. (Ioana Hogman, autoare)

Munca la acest spectacol a fost pentru mine o alegorie a unui proces emoțional personal. Un proces destul de greu de rezumat în cuvinte, care pornește din frică și neputință și bâjbâie prin întuneric după un ceva ce se simte ca un fel de acasă, caută un loc sigur unde să aștepte… ceva. Un Bocet. Oameni prea mici rătăcind, prea puțin timp. Un strâns de mână atât de puternic că îți frânge oasele, dar din care nu vrei să te eliberezi. (Irina Ionescu, artistx video, scenografx)

Șase performeri așteaptă ceva. Nu știu când va veni, dar sunt siguri că vine. Se uită constant la ceas, devin absurzi și ridicoli, spun povești. Nu înțelegem exact ce se întâmplă, cine povestește, dar la un moment dat repetă, timp de exact 5 minute, același cuvânt. ACEL cuvânt. Pare că lucrurile încep să capete sens. Suprapunem planuri, lăsăm aleatoriul să coexiste cu structura rigidă. În tensiunea dintre aceste extreme, atunci când vedem cu adevărat, se poate naște speranța. (Raul Coldea, regizor)